O măsură mai mare sau mai mică de mistică se poate identifica în orice credinţă sau practică religioasă, începând de la ritualurile şamanice, fachirice sau spiritiste şi culminând cu complexitatea uniunii mistice care reprezintă scopul ultim în creştinismul ortodox. Acest lucru se întâmplă nu fără o raţiune serioasă - aceasta fiind că în orice căutare religioasă omul a avut înţelegerea elementară a faptului că realitatea sa fizică este primul şi uneori cel mai important mijloc pe care îl are la îndemănă pentru a accede dincolo de dimensiunea profană. Astfel, în unele religii (tradiţiile mistice ortodoxe), trupul este perceput în sine ca o manifestare miraculoasă a sacrului, care însă trebuie readus la nivelul superior de existenţă pe care l-a avut înainte de o cădere originară. În altele însă, cum ar fi practicile orientale, trupul este un vehicul care trebuie perfecţionat în virtutea desăvârşirii spirituale, dar care totuşi trebuie abandonat o dată ce această desăvârşire s-a realizat.
Este cunoscut faptul că misticismul presupune, cel puţin la modul ideal, o serie de exerciţii fizice (dansuri şamanice, posturi, exerciţii de respiraţie, rugăciunea inimii, metanii, etc.) menite să faciliteze cucerirea unei stări mentale prin care omul religios devine apt pentru contemplarea şi unirea cu ceea ce reprezintă obiectul credinţei sale. Însă de la această accepţiune elementară a termenului, în diferitele tradiţii mistice survin unele diferenţe notabile, care fac complexitatea fenomenului mistic.
Gesturile rituale care însoţesc şamanismul şi celelalte practici asemănătoare se disting prin faptul că urmăresc la modul expres inducerea unor stări (considerate de unii ca ţinând chiar de patologic), care să faciliteze contactul cu arii de existenţă care depăşesc experienţa noastră comună, şi implicit cu fiinţe supranaturale de care depinde viaţa omului. Aceste practici presupun o componentă activă de orientare înspre experienţa fizică nefirească, supranaturală. Aceeaşi experienţă este percepută însă în alte religii ca fiind un epifenomen al unor gesturi religioase de o profunzime mental-sufletească care nu accentuează dimensiunea fizică. Spre exemplu, în mistica ortodoxă, la începuturile creştinismului, vedeniile şi extazele erau considerate mai degrabă ca piedici în calea rugăciunii continue decât ca semne ale perfecţionării acesteia. Ulterior însă, Sfinţii Părinţi au limpezit faptul că aceste experineţe miraculoase - care se rezumă la unirea cu “Lumina necreată” - sunt de fapt rezultatele care trebuie urmărite prin rugăciune desăvârşită. Cu toate acestea, este absolut clar faptul că experienţa aceasta divină nu trebuie urmărită în manifestarea ei fizică ca atare - aceasta din urmă nu este decât un efect necesar al unirii spirituale cu energiile lui Dumnezeu.
Poziţiile corporale şi exerciţiile de respiraţie sunt practici prezente atât în isihasmul ortodox cât şi în diferitele sistemele filosofice orientale asociate cu practica yoga. În isihasm ele nu constituie însă o metodă indispensabilă - rugăciunea este a omului întreg iar adevărata iubire oferă o libertate a gestului despre care rar se poate vorbi în alte tradiţii religioase (v. Sf. Augustin - “Iubeşte şi fă ce vrei”, sau fenomenul “nebuniei după Hristos”). Pe de altă parte, în practicile orientale, aceste exerciţii împreună cu multe altele tot mai dificile sunt considerate ca indispensabile, în cele din urmă ca singurele de la care se poate porni pentru strunirea spiritului.
O altă diferenţă notabilă în diferitele abordări mistice este constituită de natura şi gradul de cognoscibilitate pe care le comportă obiectul credinţei în tradiţiile religioase. Astfel, în practicile popoarelor primitive identificarea cu zeităţi şi fiinţe supranaturale, ale căror poveşti - miturile - sunt perfect cunoscute, nu ţin de mistică cât mai degrabă de o atitudine magică elementară a omului religios. Fenomenul cel mai cunoscut prin care aceste tipuri religioase practică o astfel de identificare, sau participare, este reiterarea ritualică a mitului, realizată aproape întotdeauna la nivelul unei comunităţi sau al unui grup. În religiile mai complexe situaţia este diferită. În primul rând această idee de participare/identificare capătă o mult mai mare profunzime, devenind o unio mystica care presupune existenţa unui centru personal sau al unuia transpersonal, care însă pleacă de la aceeaşi idee de individualitate. Astfel, în tradiţiile orientale, această unire este posibilă prin abandonarea centrului psihic limitat al persoanei, iar Conştiinţa Cosmică, care reprezintă nivelul ultim de realitate, este perfect cognoscibilă şi contemplabilă. În isihasmul răsăritean, unirea are un caracter personal, susţinut de caracterul de [...]
[continuarea articolului o puteţi găsi la http://www.anticariat-esoteric.ro/html/mistica.html , de unde puteţi de asemenea şi comanda cărţi şi materiale video despre mistică, atât în limba română cât şi în limba engleză]
Este cunoscut faptul că misticismul presupune, cel puţin la modul ideal, o serie de exerciţii fizice (dansuri şamanice, posturi, exerciţii de respiraţie, rugăciunea inimii, metanii, etc.) menite să faciliteze cucerirea unei stări mentale prin care omul religios devine apt pentru contemplarea şi unirea cu ceea ce reprezintă obiectul credinţei sale. Însă de la această accepţiune elementară a termenului, în diferitele tradiţii mistice survin unele diferenţe notabile, care fac complexitatea fenomenului mistic.
Gesturile rituale care însoţesc şamanismul şi celelalte practici asemănătoare se disting prin faptul că urmăresc la modul expres inducerea unor stări (considerate de unii ca ţinând chiar de patologic), care să faciliteze contactul cu arii de existenţă care depăşesc experienţa noastră comună, şi implicit cu fiinţe supranaturale de care depinde viaţa omului. Aceste practici presupun o componentă activă de orientare înspre experienţa fizică nefirească, supranaturală. Aceeaşi experienţă este percepută însă în alte religii ca fiind un epifenomen al unor gesturi religioase de o profunzime mental-sufletească care nu accentuează dimensiunea fizică. Spre exemplu, în mistica ortodoxă, la începuturile creştinismului, vedeniile şi extazele erau considerate mai degrabă ca piedici în calea rugăciunii continue decât ca semne ale perfecţionării acesteia. Ulterior însă, Sfinţii Părinţi au limpezit faptul că aceste experineţe miraculoase - care se rezumă la unirea cu “Lumina necreată” - sunt de fapt rezultatele care trebuie urmărite prin rugăciune desăvârşită. Cu toate acestea, este absolut clar faptul că experienţa aceasta divină nu trebuie urmărită în manifestarea ei fizică ca atare - aceasta din urmă nu este decât un efect necesar al unirii spirituale cu energiile lui Dumnezeu.
Poziţiile corporale şi exerciţiile de respiraţie sunt practici prezente atât în isihasmul ortodox cât şi în diferitele sistemele filosofice orientale asociate cu practica yoga. În isihasm ele nu constituie însă o metodă indispensabilă - rugăciunea este a omului întreg iar adevărata iubire oferă o libertate a gestului despre care rar se poate vorbi în alte tradiţii religioase (v. Sf. Augustin - “Iubeşte şi fă ce vrei”, sau fenomenul “nebuniei după Hristos”). Pe de altă parte, în practicile orientale, aceste exerciţii împreună cu multe altele tot mai dificile sunt considerate ca indispensabile, în cele din urmă ca singurele de la care se poate porni pentru strunirea spiritului.
O altă diferenţă notabilă în diferitele abordări mistice este constituită de natura şi gradul de cognoscibilitate pe care le comportă obiectul credinţei în tradiţiile religioase. Astfel, în practicile popoarelor primitive identificarea cu zeităţi şi fiinţe supranaturale, ale căror poveşti - miturile - sunt perfect cunoscute, nu ţin de mistică cât mai degrabă de o atitudine magică elementară a omului religios. Fenomenul cel mai cunoscut prin care aceste tipuri religioase practică o astfel de identificare, sau participare, este reiterarea ritualică a mitului, realizată aproape întotdeauna la nivelul unei comunităţi sau al unui grup. În religiile mai complexe situaţia este diferită. În primul rând această idee de participare/identificare capătă o mult mai mare profunzime, devenind o unio mystica care presupune existenţa unui centru personal sau al unuia transpersonal, care însă pleacă de la aceeaşi idee de individualitate. Astfel, în tradiţiile orientale, această unire este posibilă prin abandonarea centrului psihic limitat al persoanei, iar Conştiinţa Cosmică, care reprezintă nivelul ultim de realitate, este perfect cognoscibilă şi contemplabilă. În isihasmul răsăritean, unirea are un caracter personal, susţinut de caracterul de [...]
[continuarea articolului o puteţi găsi la http://www.anticariat-esoteric.ro/html/mistica.html , de unde puteţi de asemenea şi comanda cărţi şi materiale video despre mistică, atât în limba română cât şi în limba engleză]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu