Planurile astrale

Convingerea celor ce studiază planurile subtile ale acestei lumi este că, dincolo de planul fizic există şi mai multe alte planuri astrale, iar oamenii, la fel, dincolo de trupul fizic posedă şi alte corpuri, alcătuite din materii mult mai fine decât cea grosieră (astfel, există corpul astral, corpul cauzal etc.). Corpul „fluidic" sau „eteric” coincide în timp real cu corpul fizic. Imaterial şi, totuşi, uneori vizibil, corpul eteric (astral) poate să se detaşeze temporar de corpul fizic şi să exploreze lumea astrală, care este împărţită la rândul ei pe mai multe nivele de vibraţie, începând cu planurile infernale şi ajungând până la cele paradisiace. De aceste două corpuri se distinge „corpul cauzal" - cu totul imaterial - care ar uni existenţele noastre diverse dincolo de reîncarnări succesive. Mistica, la rândul ei, postulează un corp „glorios" sau un „corp de glorie" care este strălucitor şi care nu se sinchiseşte de obstacolele materiale.

Dar această diviziune a cunoscut schimbări după autori şi doctrine. Astfel, fiinţa omenească ar fi constituită din trei părţi: corpul fizic, sufletul si corpul astral. Corpul fizic este materie pură şi, în consecinţă, e supus trecerii şi putrezirii. Sufletul ţine de planul divin. Cât despre corpul astral, el se situează într-o zonă intermediară şi favorizează relaţiile între lumea vizibilă si cea invizibilă.

Este motivul pentru care în vis, transă şi stări secundare, anumite fiinţe privilegiate, precum prezicătorii şi mediumurile, au posibilitatea de a intra în contact cu planul astral, care permite toate fenomenele descrise de parapsihologie: bilocaţie, clarviziune, telepatie, acţiune la distanţă etc. Ieşirile „în astral" permit, de asemenea, [...]

[continuarea articolului o puteţi găsi la http://www.anticariat-esoteric.ro/html/planuri_astrale.html , de unde puteţi de asemenea şi comanda cărţi şi materiale video cu privire la planurile astrale, atât în limba română cât şi în limba engleză]

Pãgânism

Păgânismul (din latinescul paganus, care înseamnă locuitor la ţară, rustic) este termenul generic folosit pentru a descrie religiile şi practicile spirituale ale Europei pre-creştine şi, prin extensie, un termen folosit pentru a descrie toate tradiţiile politeiste sau popular-folclorice din întreaga lume, privite fiind printr-o prismă creştină sau occidentală. Termenul mai are şi alte semnificaţii, deşi, din perspectivă occidentală, are conotaţiile moderne ale unei credinţe cu practici politeiste, spiritualiste, animiste sau şamanice, aici fiind incluse şi religiile neo-păgâne.

Termenul a fost mult extins, pentru a putea circumscrie toate religiile ce se află în afara grupului monoteist al iudaismului, creştinismului şi islamului. Acest grup definit în felul acesta include aproapte toate religiile orientale, religiile sau mitologiile amerindiene, precum şi religiile etnice în general. Cu toate acestea, definiţiile mai restrânse nu vor include toate religiile lumii, ci limitează termenul la curente locale sau rurale care nu sunt organizate precum religiile civile. Acest lucru este făcut prin sublinierea caracteristicilor tradiţiilor păgâne, care constau în absenţa prozelitismului şi prezenţa unei mitologii vii care explică practicile religioase curente.

Termenul "păgân" este o adaptare creştină a ebraicului "nochn" (arian, ne-evreu), iar printre occidentalii monoteişti are aceeaşi conotaţie peiorativă precum kafir sau mushrik (necredincios, ghiaur) în Islam. Din acest motiv, etnologii evită să folosească termenul "păgânism" şi înţelesurile sale nesigure şi variate atunci când se referă la credinţe tradiţionale sau istorice, preferând categorizări mai precise cum ar fi politeism, şamanism, panteism sau animism; există totuşi critici cu privire la folosirea acestor termeni, ce susţin ca acestea sunt doar aspecte pe care credinţele diferite doar le împărtăşesc şi care nu denotă ele însele religiile în cauză.

Începând cu sfârşitul secolului XX, "păgân" sau "păgânism" a început să fie larg folosit de către aderenţii credinţelor neo-păgâne pentru a se autonumi. În consecinţă, diverşi erudiţi moderni au început să aplice termenul la trei grupuri distincte de credinţe: politeismul istoric (cum ar fi politeismul celtic sau păgânismul nordic), religiile populare/etnice/indigene (cum ar fi religia populară chineză sau religia tradiţională africană) şi neo-păgânismul (cum ar fi Wicca sau neo-păgânismul germanic) [...]

[Accesati http://www.anticariat-esoteric.ro/html/paganism.html , pentru o bibliografie extinsa cu privere la pãgânism, atât în limba română cât şi în limba engleză.]

Parapsihologia

Termenul de „parapsihologie” a fost utilizat pentru prima dată de germanul Max Dessoir în 1889. După americanul Joseph Banks Rhine (1895-1980), parapsihologia se defineşte ca o ramură a ştiinţei, care detectează şi analizează facultăţile datorită cărora o fiinţă umană (sau chiar un animal) intră în contact cu mediul - sau chiar îl modifică - fără ajutorul simţurilor sau al muşchilor săi. Astfel, parapsihologia este subîmpărţită în două mari ramuri: 1. percepţiile extra-senzoriale, unde putem enumera telepatia, clarviziunea, claraudiţia, precogniţia, postcogniţia şi psihometria; şi 2. capacităţile paranormale: psihokinezia (telekinezia), pirokinezia, experienţele extracorporale, experienţele în apropierea morţii, reîncarnarea şi capacităţile mediumice. Dacă, mulţumită lui Rhine, punerea în lumină a percepţiei extrasenzoriale şi a psihokineziei este bine stabilită, cauza şi geneza lor rămân încă obscure. Se poate astfel constata, alături de Charles Richet, că „nu există încă nici o ipoteză serioasă de prezentat. [...] La ora actuală sunt încă multe tenebre."

Dacă sunt examinate începuturile parapsihologiei, trebuie remarcat, mai întâi, că aceasta a fost elaborată în cadrul spiritismului. Ea n-ar putea fi deci disociată de acesta, pentru că s-a constituit cu scopul de a asigura experimental realitatea materială a manifestărilor induse de spiritism care avea nevoie de o cauţiune ştiinţifică pentru a-şi fundamenta, în mod pozitiv, aparatul său dogmatic. De unde importanţa acordată mediumilor desemnaţi să stabilească obiectiv comunicarea între lumea spiritelor şi a celor vii. Încă din 1857, sub pana lui Allan Kardec, principalul lui doctrinar, spiritismul se prezintă ca o „religie ştiinţifică", susceptibilă de a fi demonstrată după un protocol folosit în ştiinţele naturii.

După cum se vede, naşterea parapsihologiei se datorează atât spiritismului, cât şi pozitivismului cu care este contemporană. (Mulţi pozitivişti, precum Lombroso, Morselli, Camille Flammarion şi alţii câţiva, vor deveni de altfel spiritişti înfocaţi fără ca ei să simtă contradicţii în demersul lor.) Atâta vreme cât mesele vorbitoare nu puneau în cauză în mod spectaculos legile fizice care începeau să facă obiectul unui larg consens al maselor, nu s-a pus chestiunea dacă e oportună sau nu o disciplină „ştiinţifică" special consacrată fenomenelor numite (ulterior) paranormale. Din clipa în care, totuşi, mesele au început să se rotească, mediumii să producă teletransferuri şi ectoplasme sau spiritismul să se declare „religie ştiinţifică", a apărut necesitatea unei legitimări cvasiontologice: din punct de vedere istoric s-a instaurat o împărţire nouă între subiectiv şi obiectiv, iar parapsihologia s-a născut tocmai din această dihotomie conceptuală, de neconceput mai înainte, cel puţin sub aspectul [...]

[continuarea articolului o puteţi găsi la http://www.anticariat-esoteric.ro/html/parapsihologie.html , de unde puteţi de asemenea şi comanda cărţi şi materiale video din diverse domenii ale parapsihologiei, atât în limba română cât şi în limba engleză]